Plecarea la Bruges programata pe duminica trecuta si amanata pe caz de boala, a fost aproape amanata si saptamana asta, de data asta pe caz de somnolenta. Pe la un doisprezece tarziu ne indreptam somnambulic catre Gare Centrale, eu si cu mama, de unde am cumparat doua bilete tip "shopping" catre Bruges. Motivul: sunt mai ieftine. Un pic ironic, avand in vedere cat de mult imi place mie shopping-ul. Detest pana si cuvantul, care are o rezonanta capitalista absoluta. De, ce sa-i faci? Doar suntem romani: ne descurcam de minune atunci cand e vorba de economii. Chiar ma gandeam cum ar fi ca la intoarcere, sa ne intrebe nasul unde ne sunt cumparaturile. Cu gandul asta mi-am luat locul in tren, mi-am sprijinit barba in palma si mi-am reluat somnul cu care incepusem ziua. Calatoria a fost scurta, la fel si atipeala mea de amiaza.
Ajunsi la destinatie, am lasat-o pe mama sa se ocupe de toate formalitatile pentru calatoria catre centru. Eu inca incercam sa ma trezesc, ceea ce s-a si intamplat, dand nas in nas cu agitatia din miezul orasului. Ce mi-am imaginat eu a fi un mic orasel medieval, linistit, destinatie ideala de duminica, s-a dovedit a fi o mini-metropola, intesata de turisti alergand in toate directiile, cu aparatele de fotografiat la-ndemana, pregatiti sa pozeze, practic, tot ce le iese in cale. Pregatiti arm, tintiti... foc de voie! Ca fotograf, ma incearca o anumita senzatia de: quoi?, in momentul in care ii vad pozandu-se sprijinind o statuie sau scalambaindu-se in fata unui monument arhitectural gotic, de toata frumusetea. S-a dezvoltat, de cand cu era digitala, un mic automatism al degetului aratator sau al degetului mare, pentru cei cu telefoane mobile. Am incetat sa ne mai intrebam ce ne determina sa apasam pe declasator si, pur si simplu, o facem, pentru ca acum avem gigabiti peste gigabiti de memorie in captatoarele noastre de imagine cu multi megapixeli. Imi aduc aminte ca vizualizam niste albume de calatorie ale unor amici de-ai mei, acum ceva timp, si nu-mi trezeau nicio emotie, nimic. Unde-i povestea? Nu-i.
Una peste alta, incercam sa ne croim drum printre droaia de turisti - eu in fata, mama in spate. Uitandu-ma in stanga si-n dreapta, ca tot turistul, observ ca toate cladirile sunt, pe cat de vechi, pe-atat de bine conservate. Unele renovate, altele ba, dar far' de crapaturi sau semne de varstnicie. Toate in picioare. Se pare ca Bruge-ul a scapat de bombardamentele Luftwaffe-ului de la miezul secolului XX. Totul curat, aranjat, coafat. Un pic prea flamand pentru gustul meu. Luata in parte, arhitectura orasului este minunata, majoritatea cladirilor medievale rezistand vremii, inca din perioada acestuia de glorie, intre secolele XII si XV. Si totusi, ma intreb, ce-ar fi Hermannstadt-ul sau Schäßburg-ul fara casele lor vechi, unde uzura timpului se face simtita.
Ajunsi in Grote Markt, ne lovim de si mai multi turisti. Am o senzatie de sufocare, si sunt cat pe ce sa-mi pierd cumpatul. Mama ma tot intreaba daca mergem intr-o parte sau in alta. Ii mormai ceva cu juma' de gura. Nu prea am chef de conversatie sau de vizitat. Imi continui drumul bezmetic, ocolind turisti, in speranta ca voi gasi o straduta laturalnica pe care sa calce doar calcaiele mele. Dam intr-o alta piata. Caut o banca langa un copac, o gasesc si ma asez. Imi scot tigarile si pufai una. In piata asta e primaria: o cladire micuta, dar impozanta, ornata cu multe statuete.
A iesit soarele! Trasurile plimba turisti, bicicletele isi croiesc si ele drum printre alti turisti, un copil se tavaleste fericit pe piatra cubica. Mama imi face semn sa intram in primarie. O urmez. Urcam la etaj si patrundem intr-o sala grandioasa (singura), pictata din cap pana-n picioare. Incerc sa dezlusesc scrisul de pe emblemele diferitelor regiuni ce impanzesc sala. Mi-ar fi placut sa am ceva cunostinte de heraldica, dar cum nu am, ma multumesc sa admir copilareste coloritul si migala cu care sunt pictate. Iesim. O luam la pas pe piatra cubica, pe sub o bolta, pe o straduta, apoi pe alta. Se insereaza. Ajungem intr-un parc cu un lac, niste rate si o statuie. In sfarsit, putina liniste! In parc nu-s decat doua cupluri ratacite, un barbat cu un rotweiller, incercand sa-si tina caninul afara din tufisuri si niste dame cu plozii la plimbare. Ne invartim putin pe alei si reintram pe piatra cubica.
Incercand sa ajungem inapoi in Grand Markt, pentru o cafea, facem un cot si ajungem in zona comerciala. La primul magazin cu genti, mama e dusa. Eu raman afara si-mi aprind o tigare. In fata mea se desfasoara o masa de oameni cuprinsi de febra privitului in vitrine. Se intra, se iese din magazine. Copii alearga in sus si-n jos, parintii dupa ei. Dupa jumatate de ora, iese si mama din magazin. Si-a cumparat un ghiozdan culoarea oului de rata. Macar am rezolvat problema cu nasul la intoarcere. Avem ce sa prezentam, in caz ca-ntreaba.
Bruges-ul, dupa apusul soarelui, capata o alura mai prietenoasa. Luminite atarna prin copaci, detaliile cladirilor dispar si se lasa usor invaluite in mister, restaurantele si cafenelele se umplu de turisti obositi si infometati, dar pusi pe taclale.
Noi ajungem la Cafe des Arts, un local linistit, cu tablouri mari integrate in structura de lemn, un semineu si multe antichitati asezate pe ici pe colo. E cald si colorat. Chelnerul, un tip inalt si suplu, ne aduce meniul, zumzaind o melodie. Imi iau un capuccino, iar mama o cafea si un strudel de mere la care tanjeste de juma' de zi. Nu vorbim. Eu sorb usor din ceasca si admir tablourile. Imi dau o senzatie placuta, la fel si lemnul. Ma relaxez...
