E prima zi! Prima dupa multe zile de stat in casa, invarteli, coieli, multe filme, mult prea mult televizor. Ce-i drept, am fost racit. Desi, a rezuma starea mea de fapt din ultima saptamana la o simpla raceala, imi pare o incercare nedemna de a ma ascunde in spatele unor batiste cu muci si al unui termometru care arata 38 cu 6. A fost pentru prima oara cand, intr-un oras nou, nedescoperit inca, m-am simtit singur. De obicei, asociez sentimentul de singuratate cu o stare de bine. Am invatat sa fiu singur, iar gandul ca parcurgem solitari drumurile vietii nu ma sperie. Sunt de acord si impacat cu asta. Oare? Incerc sa-mi dau seama de unde a venit, atat de coplesitor, simtamantul ca sunt singur si ca nu e bine. Poate am incercat sa iau prea multe in piept de-o data, cand, de fapt, n-am ce sa iau in piept intre patru pereti. Am incercat sa ma obisnuiesc cu gandul ca voi trai in aceasta casa incepand din martie; ca va trebui sa-mi gasesc de lucru, iar pe internet nu pot gasi nici cea mai mica urma de loc de munca pentru un fotograf; ca voi face un master, iar cel mai apropiat master de fotojurnalism e peste Canalul Manecii. Sa nu uitam de blestemata aia de licenta, la care nu am nici cea mai mica tragere de inima sa lucrez. Raspunsul: mi-e frica! Dar de ce mi-e frica? De necunoscut, bineinteles! Cand mi-e frica, tot ce vad este numai partea urata a lucrurilor, iar partea urata aici este sistemul capitalist, pe care il simti in fiecare vitrina, in oameni... in mizeria din spatele lor. Fug, departe, la oierii de pe dealurile din preajma Palos-ului. Acolo ma simt in siguranta, intr-un spatiu sincer, cu oameni saraci, dar atat de bogati! Raceala a trecut, si visul urat...
Azi, dupa cum am spus, e prima zi (dupa raceala). Am scos hotarat nasul afara si am luat-o usor la pas, fara harta, cartea la subrat si geanta pe umar. Am avut noroc. Soarele a decis sa se arate inca de dimineata si a ramas pe cerul Ixelles-ului pana cand am hotarat sa-mi termin plimbarea, la apus. In lumina calda si orasul e mai cald. In tramvai, o mama isi strange in brate nou-nascutul si-i zambeste cu nemarginita afectiune. Imi ridic nasul din carte si-i privesc. Zambesc si eu. Sunt un pic surprins de bucuria-i afisata fara pic de retinere.
Ajuns la Porte de Namur, ies la suprafata si fac o stanga intuita catre ce speram eu sa fie Matonge. Am intuit bine. Ma afund usor in zona "colorata" a Bruxelles-ului. Matonge este cartierul african, care isi ia numele dupa un cartier din Kinshasa, capitala Republicii Democrate Congo. Originile cartierului se gasesc la "Maison Africaine", loc de intalnire al africanilor si rezidenta universitara a stundentilor congolezi, cei care au inceput sa primeasca burse din partea guvernului belgian, la sfarsitul anilor '50 (v. wikipedia). Firme cu font-uri africane exotice, magazine de haine din inima colorata a africii si forfota de pe strada, toate imbraca arhitectura veche si sobra a zonei. O iau la dreapta, apoi la stanga. Ma scurg printre stradute, incercand sa par de-al locului. De-al locului? Sunt nebun! Sau poate am devenit negru peste noapte. Adevarul e ca Matonge-ul este binevenit oricui. Nu exista ochi negri, mari si curiosi, care sa te studieze din cap pana-n picioare, sprijiniti de-un zid la colt de strada. Nu ai deloc senzatia de ghetou New Yorkez, in care sa ai tatuata culoarea pielii pe frunte: negru pe ALB. Si asta pentru ca suntem in Europa...
Dau peste o cafenea la un colt de strada, o marchez vizual, si mai dau o tura de bloc. Intamplator, ies la strada si ma lovesc de vuietul orasului: masini, autobuze, oameni grabiti. E un sentiment nelinistitor. Maresc pasul, dar doar pentru a intra la loc in murmurul linistit al Matonge-ului. Intru in cafenea. Sunt intampinat de o doamna imbracata in negru, de varsta mijlocie, care imi spune ca bucataria e inchisa. Neintelegand pe deplin franceza dansei, o intreb incurcat daca pot servi o cafea. Imi raspunde ca se poate. Ma asez la o masa si ma uit in jur. E un local familial, prietenos, plin cu fotografii alb-negru care atarna pe pereti si pe tot felul de sarme, agatate in carlige. Ceilalti doi domni care populeaza cafeneaua isi servesc si ei cafeaua. Dechid cartea si incerc sa citesc, dar sunt furat de fragmente de conversatie - evident, fragmentele pe care le inteleg. Se discuta ceva de ecologie si criza financiara. E o discutie zgomotoasa, dar calma. Domnul de la bar priveste pasiv, sorbind din ceasca. E un domn in varsta, cu alura englezeasca. Eu raman pironit cu ochii intr-un afis care anunta un concert de jazz. Intamplator e chiar in seara asta. Hotarasc sa merg. Imi sorb si eu cafeaua, mananc biscuitele, platesc, multumesc si ies. Din nou la pas, cu cartea la subrat si geanta pe umar. O iau inainte si la stanga pe o strada de pe care soarele imi bate direct in ochi. Nu ma deranjeaza, dimpotriva. Surad pe sub mustata si inaintez usor, cu calm. La coltul strazii imi sare in ochi un magazin cu aparatura fotografica. Ma indrept magnetic catre vitrina, observand multitudinea de aparate de fotografiat si obiective. Toate sunt pe film, multe sunt ieftine. Ma mananca palma si incep sa fac calcule. Ma opresc. N-am chior de ban nici la mine, nici in viitorul apropiat. Cu toate astea, mai poposesc cateva minute.
Ies din Matonge si ma pierd pe alte stradute. Scot aparatul, dar cand il incerc: eroare. Nu se poate! Asta imi mai trebuia acum. Neliniste, nervi, transpiratie. Caut o banca si incerc sa vad ce e-n neregula. Il intorc pe-o parte, pe alta, schimb obiective, diafragme, timpi de expunere. Asa merge, asa nu. Nu-i dau de capat si hotarasc ca e timpul sa merg spre casa. O iau in sus catre Palatul de Justitie si fac dreapta, determinat sa gasesc o gura de metrou. Uitasem de soare si de Matonge, dar orasul mai avea o surpriza pe maneca. In fata mi se deschide o panorama minunata, luminata de soarele la amurg. Scot aparatul, pe jumatate functional, si vreau sa surprind sentimentul de libertate. E prima!, prima fotografie pe care o fac in Ixelles.
