luni, 22 decembrie 2008

Bruges

Plecarea la Bruges programata pe duminica trecuta si amanata pe caz de boala, a fost aproape amanata si saptamana asta, de data asta pe caz de somnolenta. Pe la un doisprezece tarziu ne indreptam somnambulic catre Gare Centrale, eu si cu mama, de unde am cumparat doua bilete tip "shopping" catre Bruges. Motivul: sunt mai ieftine. Un pic ironic, avand in vedere cat de mult imi place mie shopping-ul. Detest pana si cuvantul, care are o rezonanta capitalista absoluta. De, ce sa-i faci? Doar suntem romani: ne descurcam de minune atunci cand e vorba de economii. Chiar ma gandeam cum ar fi ca la intoarcere, sa ne intrebe nasul unde ne sunt cumparaturile. Cu gandul asta mi-am luat locul in tren, mi-am sprijinit barba in palma si mi-am reluat somnul cu care incepusem ziua. Calatoria a fost scurta, la fel si atipeala mea de amiaza.
Ajunsi la destinatie, am lasat-o pe mama sa se ocupe de toate formalitatile pentru calatoria catre centru. Eu inca incercam sa ma trezesc, ceea ce s-a si intamplat, dand nas in nas cu agitatia din miezul orasului. Ce mi-am imaginat eu a fi un mic orasel medieval, linistit, destinatie ideala de duminica, s-a dovedit a fi o mini-metropola, intesata de turisti alergand in toate directiile, cu aparatele de fotografiat la-ndemana, pregatiti sa pozeze, practic, tot ce le iese in cale. Pregatiti arm, tintiti... foc de voie! Ca fotograf, ma incearca o anumita senzatia de: quoi?, in momentul in care ii vad pozandu-se sprijinind o statuie sau scalambaindu-se in fata unui monument arhitectural gotic, de toata frumusetea. S-a dezvoltat, de cand cu era digitala, un mic automatism al degetului aratator sau al degetului mare, pentru cei cu telefoane mobile. Am incetat sa ne mai intrebam ce ne determina sa apasam pe declasator si, pur si simplu, o facem, pentru ca acum avem gigabiti peste gigabiti de memorie in captatoarele noastre de imagine cu multi megapixeli. Imi aduc aminte ca vizualizam niste albume de calatorie ale unor amici de-ai mei, acum ceva timp, si nu-mi trezeau nicio emotie, nimic. Unde-i povestea? Nu-i.
Una peste alta, incercam sa ne croim drum printre droaia de turisti - eu in fata, mama in spate. Uitandu-ma in stanga si-n dreapta, ca tot turistul, observ ca toate cladirile sunt, pe cat de vechi, pe-atat de bine conservate. Unele renovate, altele ba, dar far' de crapaturi sau semne de varstnicie. Toate in picioare. Se pare ca Bruge-ul a scapat de bombardamentele Luftwaffe-ului de la miezul secolului XX. Totul curat, aranjat, coafat. Un pic prea flamand pentru gustul meu. Luata in parte, arhitectura orasului este minunata, majoritatea cladirilor medievale rezistand vremii, inca din perioada acestuia de glorie, intre secolele XII si XV. Si totusi, ma intreb, ce-ar fi Hermannstadt-ul sau Schäßburg-ul fara casele lor vechi, unde uzura timpului se face simtita.
Ajunsi in Grote Markt, ne lovim de si mai multi turisti. Am o senzatie de sufocare, si sunt cat pe ce sa-mi pierd cumpatul. Mama ma tot intreaba daca mergem intr-o parte sau in alta. Ii mormai ceva cu juma' de gura. Nu prea am chef de conversatie sau de vizitat. Imi continui drumul bezmetic, ocolind turisti, in speranta ca voi gasi o straduta laturalnica pe care sa calce doar calcaiele mele. Dam intr-o alta piata. Caut o banca langa un copac, o gasesc si ma asez. Imi scot tigarile si pufai una. In piata asta e primaria: o cladire micuta, dar impozanta, ornata cu multe statuete.
A iesit soarele! Trasurile plimba turisti, bicicletele isi croiesc si ele drum printre alti turisti, un copil se tavaleste fericit pe piatra cubica. Mama imi face semn sa intram in primarie. O urmez. Urcam la etaj si patrundem intr-o sala grandioasa (singura), pictata din cap pana-n picioare. Incerc sa dezlusesc scrisul de pe emblemele diferitelor regiuni ce impanzesc sala. Mi-ar fi placut sa am ceva cunostinte de heraldica, dar cum nu am, ma multumesc sa admir copilareste coloritul si migala cu care sunt pictate. Iesim. O luam la pas pe piatra cubica, pe sub o bolta, pe o straduta, apoi pe alta. Se insereaza. Ajungem intr-un parc cu un lac, niste rate si o statuie. In sfarsit, putina liniste! In parc nu-s decat doua cupluri ratacite, un barbat cu un rotweiller, incercand sa-si tina caninul afara din tufisuri si niste dame cu plozii la plimbare. Ne invartim putin pe alei si reintram pe piatra cubica.
Incercand sa ajungem inapoi in Grand Markt, pentru o cafea, facem un cot si ajungem in zona comerciala. La primul magazin cu genti, mama e dusa. Eu raman afara si-mi aprind o tigare. In fata mea se desfasoara o masa de oameni cuprinsi de febra privitului in vitrine. Se intra, se iese din magazine. Copii alearga in sus si-n jos, parintii dupa ei. Dupa jumatate de ora, iese si mama din magazin. Si-a cumparat un ghiozdan culoarea oului de rata. Macar am rezolvat problema cu nasul la intoarcere. Avem ce sa prezentam, in caz ca-ntreaba.
Bruges-ul, dupa apusul soarelui, capata o alura mai prietenoasa. Luminite atarna prin copaci, detaliile cladirilor dispar si se lasa usor invaluite in mister, restaurantele si cafenelele se umplu de turisti obositi si infometati, dar pusi pe taclale.
Noi ajungem la Cafe des Arts, un local linistit, cu tablouri mari integrate in structura de lemn, un semineu si multe antichitati asezate pe ici pe colo. E cald si colorat. Chelnerul, un tip inalt si suplu, ne aduce meniul, zumzaind o melodie. Imi iau un capuccino, iar mama o cafea si un strudel de mere la care tanjeste de juma' de zi. Nu vorbim. Eu sorb usor din ceasca si admir tablourile. Imi dau o senzatie placuta, la fel si lemnul. Ma relaxez...

vineri, 19 decembrie 2008

Prima zi

E prima zi! Prima dupa multe zile de stat in casa, invarteli, coieli, multe filme, mult prea mult televizor. Ce-i drept, am fost racit. Desi, a rezuma starea mea de fapt din ultima saptamana la o simpla raceala, imi pare o incercare nedemna de a ma ascunde in spatele unor batiste cu muci si al unui termometru care arata 38 cu 6. A fost pentru prima oara cand, intr-un oras nou, nedescoperit inca, m-am simtit singur. De obicei, asociez sentimentul de singuratate cu o stare de bine. Am invatat sa fiu singur, iar gandul ca parcurgem solitari drumurile vietii nu ma sperie. Sunt de acord si impacat cu asta. Oare? Incerc sa-mi dau seama de unde a venit, atat de coplesitor, simtamantul ca sunt singur si ca nu e bine. Poate am incercat sa iau prea multe in piept de-o data, cand, de fapt, n-am ce sa iau in piept intre patru pereti. Am incercat sa ma obisnuiesc cu gandul ca voi trai in aceasta casa incepand din martie; ca va trebui sa-mi gasesc de lucru, iar pe internet nu pot gasi nici cea mai mica urma de loc de munca pentru un fotograf; ca voi face un master, iar cel mai apropiat master de fotojurnalism e peste Canalul Manecii. Sa nu uitam de blestemata aia de licenta, la care nu am nici cea mai mica tragere de inima sa lucrez. Raspunsul: mi-e frica! Dar de ce mi-e frica? De necunoscut, bineinteles! Cand mi-e frica, tot ce vad este numai partea urata a lucrurilor, iar partea urata aici este sistemul capitalist, pe care il simti in fiecare vitrina, in oameni... in mizeria din spatele lor. Fug, departe, la oierii de pe dealurile din preajma Palos-ului. Acolo ma simt in siguranta, intr-un spatiu sincer, cu oameni saraci, dar atat de bogati! Raceala a trecut, si visul urat... Azi, dupa cum am spus, e prima zi (dupa raceala). Am scos hotarat nasul afara si am luat-o usor la pas, fara harta, cartea la subrat si geanta pe umar. Am avut noroc. Soarele a decis sa se arate inca de dimineata si a ramas pe cerul Ixelles-ului pana cand am hotarat sa-mi termin plimbarea, la apus. In lumina calda si orasul e mai cald. In tramvai, o mama isi strange in brate nou-nascutul si-i zambeste cu nemarginita afectiune. Imi ridic nasul din carte si-i privesc. Zambesc si eu. Sunt un pic surprins de bucuria-i afisata fara pic de retinere.
Ajuns la Porte de Namur, ies la suprafata si fac o stanga intuita catre ce speram eu sa fie Matonge. Am intuit bine. Ma afund usor in zona "colorata" a Bruxelles-ului. Matonge este cartierul african, care isi ia numele dupa un cartier din Kinshasa, capitala Republicii Democrate Congo. Originile cartierului se gasesc la "Maison Africaine", loc de intalnire al africanilor si rezidenta universitara a stundentilor congolezi, cei care au inceput sa primeasca burse din partea guvernului belgian, la sfarsitul anilor '50 (v. wikipedia). Firme cu font-uri africane exotice, magazine de haine din inima colorata a africii si forfota de pe strada, toate imbraca arhitectura veche si sobra a zonei. O iau la dreapta, apoi la stanga. Ma scurg printre stradute, incercand sa par de-al locului. De-al locului? Sunt nebun! Sau poate am devenit negru peste noapte. Adevarul e ca Matonge-ul este binevenit oricui. Nu exista ochi negri, mari si curiosi, care sa te studieze din cap pana-n picioare, sprijiniti de-un zid la colt de strada. Nu ai deloc senzatia de ghetou New Yorkez, in care sa ai tatuata culoarea pielii pe frunte: negru pe ALB. Si asta pentru ca suntem in Europa...
Dau peste o cafenea la un colt de strada, o marchez vizual, si mai dau o tura de bloc. Intamplator, ies la strada si ma lovesc de vuietul orasului: masini, autobuze, oameni grabiti. E un sentiment nelinistitor. Maresc pasul, dar doar pentru a intra la loc in murmurul linistit al Matonge-ului. Intru in cafenea. Sunt intampinat de o doamna imbracata in negru, de varsta mijlocie, care imi spune ca bucataria e inchisa. Neintelegand pe deplin franceza dansei, o intreb incurcat daca pot servi o cafea. Imi raspunde ca se poate. Ma asez la o masa si ma uit in jur. E un local familial, prietenos, plin cu fotografii alb-negru care atarna pe pereti si pe tot felul de sarme, agatate in carlige. Ceilalti doi domni care populeaza cafeneaua isi servesc si ei cafeaua. Dechid cartea si incerc sa citesc, dar sunt furat de fragmente de conversatie - evident, fragmentele pe care le inteleg. Se discuta ceva de ecologie si criza financiara. E o discutie zgomotoasa, dar calma. Domnul de la bar priveste pasiv, sorbind din ceasca. E un domn in varsta, cu alura englezeasca. Eu raman pironit cu ochii intr-un afis care anunta un concert de jazz. Intamplator e chiar in seara asta. Hotarasc sa merg. Imi sorb si eu cafeaua, mananc biscuitele, platesc, multumesc si ies. Din nou la pas, cu cartea la subrat si geanta pe umar. O iau inainte si la stanga pe o strada de pe care soarele imi bate direct in ochi. Nu ma deranjeaza, dimpotriva. Surad pe sub mustata si inaintez usor, cu calm. La coltul strazii imi sare in ochi un magazin cu aparatura fotografica. Ma indrept magnetic catre vitrina, observand multitudinea de aparate de fotografiat si obiective. Toate sunt pe film, multe sunt ieftine. Ma mananca palma si incep sa fac calcule. Ma opresc. N-am chior de ban nici la mine, nici in viitorul apropiat. Cu toate astea, mai poposesc cateva minute.
Ies din Matonge si ma pierd pe alte stradute. Scot aparatul, dar cand il incerc: eroare. Nu se poate! Asta imi mai trebuia acum. Neliniste, nervi, transpiratie. Caut o banca si incerc sa vad ce e-n neregula. Il intorc pe-o parte, pe alta, schimb obiective, diafragme, timpi de expunere. Asa merge, asa nu. Nu-i dau de capat si hotarasc ca e timpul sa merg spre casa. O iau in sus catre Palatul de Justitie si fac dreapta, determinat sa gasesc o gura de metrou. Uitasem de soare si de Matonge, dar orasul mai avea o surpriza pe maneca. In fata mi se deschide o panorama minunata, luminata de soarele la amurg. Scot aparatul, pe jumatate functional, si vreau sa surprind sentimentul de libertate. E prima!, prima fotografie pe care o fac in Ixelles.